Postări populare

miercuri, 20 ianuarie 2016

TATAL NOSTRU-Explicatia rugaciunii

Tatal nostru Carele esti in ceruri, sfinteasca-se numele Tau; vina Imparatia Ta; faca-se voia Ta precum in cer asa si pe pamant; painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi; si ne iarta noua gresalele noastre precum si noi iertam gresitilor nostri; si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de Cel-Rau.
Particula Carele nu este cunoscutul pronume relativ Care, ci, in limbajul bisericesc, echivalentul lui cel care sau cel ce, adica un determinativ cu valoare de apozitie. Daca expresia ar suna: Tatal nostru Care esti in ceruri, aceasta ar insemna ca-I spunem astfel spre a-L deosebi de un tata care nu este in ceruri. Spunand insa: Carele esti in ceruri, inseamna ca "a fi in ceruri" face parte din identitatea Sa (asa cum, de pilda, determinativul cel Mare face parte din identitatea Sfantului Stefan).

Numele lui Dumnezeu e sfant prin definitie. V’am vorbit candva despre ce inseamna a-L binecuvanta pe Dumnezeu. Aici e ceva asemanator. A sfinti numele lui Dumnezeu este a-I rosti intotdeauna numele cu sentimentul ca si noi participam, prin iubire, la sfintenia Lui, ca numele Sau se sfinteste inlauntrul nostru. Altfel, poate fi raceala "stiintifica", deferenta, respect, si nimic mai mult.

Vina Imparatia Ta. Iata o expresie care, dincolo de extrema ei importanta, poate starni nedumeriri prin aceea ca pare a contrazice simtul nostru comun. Potrivit acestuia, Imparatia e tinta, iar noi suntem calatorii care ne indreptam spre ea, adica, in ultima instanta, spre Dumnezeu. Sensul acesta se sprijina pe numeroase texte din Noul Testament, mai ales in epistolele Sfantului Apostol Pavel. Iata unul din ele: Voi v’ati apropiat de muntele Sionului si de cetatea Dumnezeului-Celui-Viu, de Ierusalimul ceresc. Or, Ierusalimul ceresc este un alt nume al Imparatiei Cerurilor. Pe de alta parte, exista texte care atesta tocmai contrariul, anume ca Imparatia este aceea care se apropie de noi, ca noi adica am fi tinta, iar ea este cea care se misca. Pe langa cunoscutul avertisment rostit atat de Sfantul Ioan Botezatorul, cat si de Insusi Iisus: Pocaiti-va, ca s’a apropiat Imparatia Cerurilor, acelasi Pavel le spunea crestinilor din Roma in legatura cu Ziua Domnului, premergatoare Imparatiei: Noaptea-i pe sfarsite, apropiatu-s’a Ziua. Acelasi lucru li-l spune Evreilor: Cu atat mai mult sa ne indemnam ala iubire si fapte bunet cu cat vedeti ca Ziua aceea se apropie. Dar nici Sfantul Apostol Petru nu e departe: Sfarsitul a toate s’a apropiat; fiti asadar cumpaniti la minte si privegheati in rugaciuni.
S’ar pune, deci, intrebarea: Cine pentru cine a fost creat?: Imparatia pentru om, sau omul pentru Imparatie? Cine catre cine se indreapta? In ce ne priveste, cunoastem cuvintele Dreptului Judecator adresate celor ce vor fi de-a dreapta Sa: Veniti, binecuvantatii Parintelui Meu, mosteniti Imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. Pe de alta parte, mai stim ca Dumnezeu l-a creat pe primul om si ca indata dupa aceea a sadit un rai (...) si l-a pus acolo pe omul pe care-l zidise. In primul caz, s’ar parea ca Imparatia il preceda pe om; in cel de al doilea, ca omul preceda Imparatia.

V’o spun cu mana pe inima ca nu am intreprins aceasta analiza de dragul unei demonstratii teologice, ci de dragul vostru (si al nostru, al tuturor). Omul si Imparatia nu sunt niste abstractii logice, ci realitati vii, decisive pentru viata noastra de aici si pentru cea de dincolo. Cele doua alternative sunt, de fapt, doua ipostaze ale aceluiasi adevar. Sa-L luam ca exemplu pe Domnul Hristos. Pe de-o parte, El ne este gazda: Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni. Pe de alta, El ne este oaspete: Iata, Eu stau la usa si bat; de-Mi va auzi cineva glasul si-Mi va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine. Sinteza acestor doua ipostaze ne-o propune Sfantul Apostol Iacob: Apropiati-va de Dumnezeu, si Se va apropia si El de voi. V’am vorbit despre starea de smerenie in care Fiul risipitor s’a hotarat sa se intoarca acasa. Ei bine, tatal sau l-a vazut de departe apropiindu-se si i s’a facut mila si, alergand, i-a cazut pe grumaz si l-a sarutat. Daca l-a zarit de departe si l-a intampinat, inseamna ca-l astepta; dar si fiul, in clipa in care a hotarat intoarcerea, a prezumat ca tatal sau il va primi. Asa e si cu Imparatia: ea vine catre noi, dar vine in masura in care si noi pasim spre ea, cu nadejde si smerenie. Rugaciunea: vina Imparatia Ta implica, neaparat, si marturisirea disponibilitatii noastre, a fiecaruia, de a-i iesi in intampinare.

Trecem acum la rugaciunea: faca-se voia Ta precum in cer asa si pe pamant.

Desigur, e vorba aici de cerul spiritual (exprimat, de cele mai multe ori, prin pluralul ceruri). Cerul spiritual este populat de ingeri, fiinte necorporale, create de Dumnezeu mai inainte de a fi facut lumea materiala. V’am vorbit despre ei. Acum vreau doar sa mentionez ca ingerii se caracterizeaza printr’o totala si superba supunere fata de Creatorul lor, pe Care neincetat Il lauda si pe Care Il slujesc in misiunile speciale primite de la El. Ei insumeaza etalonul de plinire a voii lui Dumnezeu.

Avem insa un exemplu mult mai la indemana, pe care-l cunoastem din Sfintele Scripturi: Insusi Fiul lui Dumnezeu, cea de a doua Persoana a Sfintei Treimi, Carele din Tatal S’a nascut mai inainte de toti vecii si intrupat, din voia Parintelui Sau, in persoana lui Iisus Hristos, pentru noi, oamenii, si pentru a noastra mantuire.

Intrebat de catre ucenicii Sai, langa fantana lui Iacob, daca a mancat ceva in ziua aceea, Iisus le raspunde: Mancarea Mea este sa fac voia Celui ce M’a trimis si sa-I implinesc lucrarea. Iar in alta 1 Rm 13,12. imprejurare: Nu caut voia Mea, ci voia Celui ce M’a trimis. Desigur, nici pe departe nu poate fi vorba de constrangere, ci de iubire consensuala. Iisus-omul Isi pune de acord propria-I vointa cu aceea a Tatalui chiar si in momentul extrem cand, in noaptea din gradina Ghetsimani, are in fata spectrul paharului crancen al chinurilor pe cruce: Parintele Meu, de este cu putinta, treaca pe-alaturi de Mine paharul acesta!... Pentru ca, imediat, sa-si revina si sa exclame: Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voiesti Tu.

Voia lui Dumnezeu insa se cere realizata pe pamant dupa etalonul ceresc. Or, noi, oamenii, pamantenii, nu suntem nici ingeri, nici Iisusi. Dupa caderea si alungarea din rai a protoparintilor nostri, Dumnezeu a vazut ca rautatea oamenilor s’a marit pe pamant si ca toata inchipuirea din gandul inimii lor era fara’ncetare numai spre rau, asa cum ni se spune in Cartea Facerii. Se pare ca de atunci nu s’a schimbat nimic, dar Dumnezeu Isi tine fagaduinta de a nu mai nimici omenirea prin potop. Intr’adevar, nu a mai trimis potop, dar L-a trimis pe Fiul Sau ca sa ne invete ce e de facut. Simplu: Nu tot cel ce-Mi va zice: Doamne, Doamne! va intra in Imparatia Cerurilor, ci acela care face voia Tatalui Meu Celui din ceruri. Voia Tatalui, insa, asa cum am vazut, este si voia Fiului. Iata ce ne spune Acesta: Porunca noua va dau: Sa va iubiti unii pe altii. Asa cum v’am iubit Eu pe voi, asa si voi sa va iubiti unii pe altii. Dar porunca nu este doar pentru apostoli, ci pentru fiecare din noi: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta s...t, iar pe aproapele tau, ca pe tine insuti. Porunca insa, in aceasta formula, e mult prea generala. Omul vrea sa stie in ce anume consta iubirea de aproapele. Ne-o spune tot Iisus, intr’o formula pe cat de cuprinzatoare pe atat de simpla, incat e la indemana oricui: Pe toate cate vreti sa vi le faca voua oamenii, intocmai faceti-le si voi lor; ca aceasta este legea si profetii. Iar Pavel conchide: Iubirea e plinirea legii. Si tot Pavel ne vine in ajutor, noua, celor ce traim dupa randuielile acestui veac (prin„veac” intelegandu-se lumea contingenta, cea de sub timp), indemnandu-ne: Si nu va potriviti acestui veac, ci schimbati-va prin innoirea mintii, ca sa deosebiti care este voia lui Dumnezeu: ce este bun si bineplacut si desavarsit. Asadar, daca ajungi la innoirea mintii, adica la spiritul de discernamant, nu-ti mai trebuie nici un tratat de morala pentru a sti care este voia lui Dumnezeu.

Mai cerem: Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi. E singura cerere din Rugaciunea Domneasca in care Ii solicitam lui Dumnezeu ceva material. Asa interpreteaza si Sfantul Ioan Gura de Aur.

Cu toate acestea, exista inca pareri ca o traducere corecta ar trebui sa formuleze: painea noastra cea spre fiinta, asa cum ne-a parvenit din timpuri mai vechi si mai razlete (cum este, de pilda, cantarea Tatal nostru de Anton Pann, pe care o cunoasteti). Exista si unele trimiteri la pareri patristice, cum ca painea ar avea un sens spiritual, chiar euharistic. Daca ar fi asa, nu poate fi evitata consecinta impartasirii zilnice, o tema pe care o voi aborda la vremea ei. Provocat de o controversa recenta, am cercetat bine si cu de-amanuntul aceasta problema si am ajuns la concluzia ca termenul original grecesc nu sufera o alta traducere decat zilnic, cotidian, de toate zilele (adica de fiecare zi). Prin aceasta rugaciune Ii cerem lui Dumnezeu sa ne dea painea (adica hrana materiala) pentru o zi, atat cat ne trebuie astazi, ceea ce se leaga de indemnul Mantuitorului: Nu va ingrijorati spunand: Ce vom manca? sau: Ce vom bea? sau: Cu ce ne vom imbraca? – deoarece pe toate acestea paganii le cauta –; ca stie Tatal vostru cel ceresc ca aveti nevoie de toate acestea. Ci cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si toate acestea vi se vor adauga. Prin urmare, cerand si dobandind necesarul, evitam stresul goanei dupa acumulari si imbuibare. Notez si faptul ca Painea euharistica se obtine din painea materiala, sub forma de prescura, extrasa sarbatoreste din hrana noastra zilnica.

Si ne iarta noua gresalele noastre precum si noi iertam gresitilor nostri.

Textul acesta e atat de limpede, incat nu cred ca are nevoie de comentarii. Dificultatea nu este aceea de a-l intelege, ci de a-i respecta clauza. Biata noastra conditie pamanteana, frictiunile sociale, resentimentele, orgoliul ranit, pofta de razbunare – impinsa uneori pana la vendeta – ne impiedica chiar o reprezentare mentala a iertarii totale, pana si a vrajmasilor nostri. Cu toate acestea, porunca si avertismentul Domnului sunt ferme: De veti ierta oamenilor gresalele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc; dar de nu veti ierta oamenilor gresalele lor, nici Tatal vostru nu va ierta gresalele voastre. Ca e foarte greu – nespus de greu – sa-ti ierti dusmanul o stiu si din propria mea experienta, in pofida faptului ca sunt credincios din copilarie, ca ma numesc teolog si ca de o viata Ii slujesc Domnului. Intr’un moment greu al vietii mele m’am dus la duhovnicul meu si i-am spus: – De o buna bucata de vreme ma surprind ca nu pot ierta pe cineva care mi-a facut foarte mult rau, calomniindu-ma, intinzandu-mi tot felul de curse si pandindu-ma pe la toate colturile. Ce sa fac?... – Simplu, mi-a raspuns duhovnicul. Dusmanul pe care nu-l poti ierta e ca o jivina pe care o duci in spate. Cel pedepsit nu e el, dusmanul, ci tu, care ai devenit robul propriilor tale resentimente. Leacul dureaza o fractiune de secunda: Scutura-ti jivina din carca, si de indata te vei simti usurat si liber... Am facut asa, si va recomand aceasta reteta duhovniceasca.

... si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de Cel-Rau.
Aceasta este o cerere care, intr’adevar, are nevoie de o explicatie mai larga, deoarece nu putini sunt cei ce se intreaba, nedumeriti: Cum e posibil ca Dumnezeu sa ne duca la pacat?...

Nedumerirea vine de acolo ca, in mentalitatea si vorbirea curenta, cuvantul ispita este inteles ca pacat. In realitate, sensul prim (si principal) al cuvantului original, din textul grecesc, inseamna incercare, test, proba, examen, experienta, o cumpana din care poti iesi biruitor sau infrant. In acest sens e folosit in vorbirea curenta, mai ales in mediile eclesiastice. Cand cineva spune: Am trecut printr’o mare ispita, inseamna ca a trecut printr’o grea incercare (de ordin financiar, moral, politic sau social) sau printr’o boala amenintatoare, din care a scapat cu bine.

Incercare poate fi si un moment crucial sau o perioada dificila. Ambele sensuri le gasim in preafrumoasa carte Intelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah, din Vechiul Testament: Daca vrei sa-ti faci un prieten, pune-l mai intai la’ncercare si nu te grabi sa i te destainui; caci iti e prieten atat cat ii este lui bine, dar la vreme de’ncercare nu-ti va ramane alaturi. In cel de al doilea sens il foloseste Iisus in parabola semanatorului: unii cred pana la o vreme, iar la vreme de incercare se leapada. Sfantul Apostol Petru, in contextul calomniilor pe care paganii le proferau la adresa crestinilor cu scopul de a-i discredita si, mai mult, de a-i provoca la reactii nesabuite, le scrie celor din urma: Iubitilor, nu va mirati de focul aprins intre voi ca sa va’ncerce, s..t ci, de vreme ce sunteti partasi la suferintele lui Hristos, bucurati-va.

Incercarea poate veni de la diavol, caruia Dumnezeu i-a acordat libertatea (totusi, limitata) de a-l supune pe om unor probe de tarie in credinta sau comportament. Pe langa celebrul exemplu al lui Iov, il avem si pe acela al apostolilor, pe care Iisus, adresandu-i-Se lui Petru, ii avertizeaza inainte de patima Sa: Simone, Simone, iata ca Satana v’a cerut sa va cearna ca pe grau; dar Eu M’am rugat pentru tine ca sa nu-ti piara credinta; iar tu, oarecand revenindu-ti, intareste-i pe fratii tai. Ce a urmat, cunoastem.

De altfel, nu putem trece cu vederea ca Insusi Iisus, ca om (accentuez: ca om), inainte de a fi iesit la propovaduire a fost ispitit in pustie de insusi diavolul, care L-a supus unor probe de rezistenta materiala si spirituala.

De asemenea, stim ca viata Mantuitorului nu a fost scutita de stramtorari si amenintari, pe care El insusi le numeste incercari. Dupa incidentul cu cei doi fii ai lui Zevedei, inainte de patima, le spune ucenicilor: Eu, in mijlocul vostru, sunt asemenea celui ce slujeste; iar voi sunteti cei ce-ati ramas cu Mine in incercarile Mele.

In numeroase cazuri, incercarile I-au venit din partea fariseilor si carturarilor, care cautau sa-L puna in incurcatura prin intrebari mestesugite, dilematice, menite sa-L discrediteze in ochii poporului. In limbajul nou-testamentar, incercarile de acest fel sunt numite, de-a dreptul, ispitiri: Si au venit la El fariseii, ispitindu-L si zicand: ... Si urmeaza intrebarea, fie ca e vorba de semnele vremii, de casatorie, de banul dajdiei sau despre aproapele. Nu e mai putin adevarat insa ca Iisus, in replica, foloseste aceeasi metoda, spre a le demonstra adversarilor ca mai degraba ei pot cadea in curse de acest fel. La un moment dat, vin la El arhiereii si batranii poporului si-L intreaba (citez textul din Luca): Cu ce putere faci tu acestea? (e vorba de minuni), si cine este cel ce ti-a dat aceasta putere? La care El raspunde: Va voi intreba si eu pe voi un cuvant. Spuneti-mi: Botezul lui Ioan, din cer era, sau de la oameni? Iar ei socoteau in sinea lor, zicand: Daca noi vom zice: Din cer!, el ne va spune: Atunci, de ce nu i-ati dat crezare?; iar de vom zice: De la oameni!, tot poporul ne va ucide cu pietre, fiindca este incredintat ca Ioan e profet. Si au raspuns ca nu stiu de unde era. Si Iisus le-a zis: Nici Eu nu va spun cu ce putere fac acestea!... Ei bine, celor ce se intreaba daca Iisus a suras vreodata sau daca avea simtul umorului, le punem in fata aceasta scena noutestamentara. Iisus insa le raspundea adversarilor cunoscandu-le gandul si intentiile, ca unul ce era capabil sa le cerceteze universul launtric. Aceasta capacitate, desigur, o are si Dumnezeu-Tatal. Iata ce spune prin gura Profetului Ieremia: Eu, Domnul, Eu sunt cel care’ncearca inimile si scruteaza rarunchii, fapt atestat si de Apostolul Pavel in indemnul sau catre crestinii din Tesalonic: Sa-I placem lui Dumnezeu Care ne incearca inimile.

Revenim acum la cuvantul ispita. Daca sensul sau principal este acela de incercare, de abia in al doilea rand (si ultimul) el inseamna tentatie spre rau, proprie naturii omului de dupa cadere. Autorul ei, direct sau indirect, este intotdeauna diavolul, si niciodata nu vine de la Dumnezeu. Ne-o spune lamurit Sfantul Apostol Iacob: Nimeni, cand este ispitit, sa nu zica: De la Dumnezeu sunt ispitit!, pentru ca Dumnezeu e la adapost de ispita raului si El in Sine nu ispiteste pe nimeni; ci fiecare este ispitit de propria sa pofta atunci cand e tras si momit de ea.

Diavolul, intr’adevar, are ingaduinta lui Dumnezeu de a-l ispiti pe om - sau de a-l incerca -, dar libertatea lui e limitata, chiar daca la extrema. In cazul lui Iov, Dumnezeu ii spune diavolului: Iata, ti-l dau pe mana; numai de viata lui sa nu te-atingi. Atata vreme cat omul traieste, restaurarea normalitatii e posibila oricand (ceea ce, de altfel, s’a si petrecut cu Iov). Mai mult, odata cu ingaduinta de a fi ispitit, Dumnezeu ii ofera omului si modalitatile de a-si depasi impasul. Iata ce le spune Pavel crestinilor din Corint: Ispita nu v’a cuprins decat la masura omeneasca. Dar Dumnezeu nu va ingadui sa fiti ispititi mai mult decat va sta’n putere, ci odata cu ispita va va aduce si calea de a iesi din ea. Un exemplu concret il avem in istoria poporului evreu din vremea Vechiului Testament. Cetatea Betulia era incercuita de o uriasa armata asiriana, iar locuitorii ei, ramasi si fara apa, nu mai aveau nici o nadejde de scapare. Din mijlocul lor s’a ridicat insa Iudita, care i-a incurajat spunandu-le: Sa-I multumim Domnului, Dumnezeului nostru, pentru aceea ca ne incearca, asa cum a facut-o cu parintii nostri. Dumnezeu, intr’adevar, ii pusese la grea incercare, dar tot El le-a randuit-o pe Iudita, eroina care avea sa intre in istorie prin curajul si iscusinta cu care si-a salvat poporul.

Nici o clipa insa nu trebuie sa uitam ca ispita - atat ca incercare, cat si ca tentatie - nu e o fatalitate, un imperativ existential din care libertatea omului trebuie exclusa. Dimpotriva, ea poate fi evitata sau depasita nu doar prin ajutorul lui Dumnezeu, dar si prin vointa omului de a beneficia de asistenta divina; daca o refuza, nici Dumnezeu nu poate face nimic. Mai mult, insul poate fi ajutat si de semenii sai. Iata ce le spune acelasi Pavel crestinilor din Galatia: Fratilor, chiar daca va cadea un om in vreo gresala, voi, cei duhovnicesti, indreptati-l pe acesta cu duhul blandetii, veghind asupra ta insuti, ca sa nu cazi si tu in ispita. Asadar, inclinatia omului spre rau este atat de generala, iar tentatia spre pacat e atat de puternica, incat pana si omul duhovnicesc este amenintat cu caderea. Iata de ce rugaciunea Domneasca, folosind pluralul, e pusa la indemana noastra a tuturor, deopotriva drepti si pacatosi, fiindca toti avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, fie sa ne mentinem intru dreptate, fie sa ne indreptam.
Aici insa trebuie sa fac, neaparat, o precizare. E vorba de vechea expresie: si nu ne duce pe noi in ispita, traducere menita sa descumpaneasca pana si mintile cele mai luminate, unele chiar evitand s’o abordeze. Intr’adevar, e greu de admis ca Dumnezeu este acela care ne duce in ispita. Ar insemna ca El sta in spatele omului si, practic, il impinge spre tentatia de a face raul. Verbul original e ambivalent, el insemnand, in functie de context, a duce si a aduce. Asadar, cererea: si nu ne duce pe noi in ispita inseamna: si nu ne aduce in situatia de a fi tentati sa facem raul, sau: nu ne lasa sa ne apropiem de incercarea grea. Noi stim ca tentatia vine de la diavolul, ca el e inselator (i se spune chiar Ispititorul) si ca noi, slabi fiind, putem lesne cadea, si tocmai de aceea Il rugam pe Dumnezeu sa nu ne lase singuri, ca sa-I multumim dupa ce ne-a izbavit sufletul din moarte si picioarele din alunecare, cum spune Psalmistul. Sfantul Ioan Gura de Aur e de parere ca textul acesta e menit sa ne alunge trufia de a crede ca noi-insine putem provoca ispitele, gandind ca le-am birui prin propriile noastre puteri.

Din toate acestea va rog sa retineti un fapt esential, pe care sa-l aveti in minte ori de cate ori rostiti aceasta cerere: In nici un caz ea nu poate avea sensul de: nu ne duce pe noi in (sau la) pacat, ci: nu ne duce pe noi in incercare.

Mai mult, Ii cerem sa ne izbaveasca de Cel-Rau (nume care se scrie majusculat spre a se vedea ca nu e vorba de rau ca principiu, ci de Cel-Rau ca persoana, adica diavolul). Dumnezeu este Cel care ne poate opri din inclinarea noastra spre ispita sau ne poate face s’o ocolim, dar, repet, pentru aceasta e nevoie si de colaborarea fiecaruia dintre noi, ca persoana libera. Si, iarasi repet, colaborarea nu se reazima doar pe credinta, ci si pe roadele credintei si iubirii.

Ca sa inchei incercarea de talcuire a Rugaciunii Domnesti, va ofer un citat din Apocalipsa, o fagaduinta pe care Mielul i-o adreseaza Bisericii din Filadelfia: Pentru ca tu ai pazit cuvantul rabdarii Mele, si Eu te voi pazi pe tine de ceasul incercarii, cel ce peste toata lumea va sa vina ca sa-i incerce pe cei ce locuiesc pamantul.

IPS Bartolomeu ANANIA

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu